Regizor neamţ, fotograf sârb, creativ român: Dobri Kerpenisan.

Invitatul săptămânii

Dobrivoie (Dobri) Kerpenisan a urmat celebra Folkwang University of Arts (universitatea de unde isi trag originile fotografia subiectiva a lui Otto Steinert si dansul modern al Pinei Bausch), unde a studiat film şi fotografie. A făcut mai de toate apoi, producându-şi filmele, regizând şi chiar, pentru mulţi ani, activând ca profesor de imagine şi fotografie. Actualmente regizor german de film şi de publicitate cunoscut, Herr Kerpenisan este la origine sârb din Banatul românesc. Ce-are de spus un aşa de eclectic personaj creativ, aflăm mai jos.

1. Ce eşti? Regizor neamţ, sârb… român?
Mă iei cu întrebări capcană din prima… am crescut într-un sat micuţ din vestul României – iar grădiniţa mea avea 3 opţiuni de secţii „naţionale“: sârba, româna şi schwaba.

Deci în pauză ne adunam în acelaşi loc de joacă, ceea ce făcea multiculturalismul să fie ceva de la sine înţeles, deşi nu era un concept pentru noi – ne veneau să se joace cu noi, copiii de ţigani de la marginea satului şi era un fel de micro cosmos al copiilor de toate felurile. Am crescut într-o familie de sârbi, asta e limba mea maternă, cu grădiniţa şi şcoala generală tot pe sârbeşte.

Cu toate astea, senzaţia de acasă, “vaterland”, pentru mine ţine de România. Pe bune: când trec graniţa cu maşina către România parcă încep să respir esenţa originii mele în loc de aer. E ciudat cum iubesc ţara asta şi îi înţeleg şi îi simt mentalitatea aproape instantaneu.

Revoluţia din 1989 din Timişoara am petrecut-o cu prieteni pe străzi şi în faţa Operei. Acesta a fost momentul în care am făcut primii paşi către filmul documentar şi fotografia realistă.

Ani mai târziu, războiul din Kosovo a ridicat întrebarea despre cine sunt şi ce reprezint. De aceea, în timpul războiului din Kosovo, am ales să documentez şi să împart viaţa oamenilor obişnuiţi în timpul celor 3 luni de bombardament NATO.

Am simţit nevoia să fac asta datorită distorsiunilor masive din mass media, care – am aflat mai târziu de la editorul meu – aveau să-mi cenzureze şi propriul articol, pe care n-am putut să îl public în ziarul FAZ.

Şi în final, poate că sunt şi, hmmm… german? Poate că sunt din moment ce am terminat aici scoala şi Universitatea, m-am format ca om şi am deprins nişte valori. Aşa că port în mine 3 dimensiuni culturale din 3 naţiuni diferite.

Dar, hai, invită-mă la o nuntă românească şi o să-ţi demonstrez cum ştiu să mă mişc pe dansuri populare, hahahaha.

2. Câte filmări ai avut până acum şi care a fost cea mai dificilă?
Câte? Le-am cam pierdut numărul, după ce-am fost în atâtea locuri, toată Europa – Mongolia, China, India, Filipine, Japonia, San Francisco, L.A, N.Y., Cape Town. La un moment dat m-am oprit şi din numărat. Dar există un proiect demn de menţionat care şi acuma mă bântuie:

Este vorba despre o călătorie în satul meu natal, în care am făcut un interviu cu o persoană surdo-mută de 60 de ani. Această persoană nu făcuse şcoala, nu avea niciun concept al lumii exterioare, despre naţiuni, popoare şi despre valute şi nu îşi părăsise satul natal niciodată… însă avea o foarte mare dorinţă: să îşi vadă sora imigrată în America. Ultima dată o văzuse cu 30 de ani în urmă atunci când a primit o carte poştală de la ea, însă de atunci – cum el nu ştie să citească şi să scrie şi să audă – nu mai comunicaseră deloc.

După 2 ani am reuşit să îi obţin un paşaport, după nişte lupte birocratice enorme, demne de un serial TV. Iar acest film, intitulat “Time Traveller”, a fost cel mai intens din punct de vedere al emoţiei, din moment ce nu a fost nicio comunicare verbală şi totul s-a întâmplat mai mult intuitiv, dar ceea ce nu înseamnă că regia a fost lăsată în seama norocului. Ba din contră, am avut şansa să învăţ să prevăd mai bine evenimente cheie.

Am călătorit 24 de ore pe zi, timp de 6 săptămâni cu acest om, purtându-i lui şi filmului meu responsabilitate totală. Asta mi-a facilitat genul de apropiere care poate face un astfel de film să funcţioneze. A fost prima oară când am empatizat cu un personaj respirând aproape sincron cu el, şi am învăţat să mă fac cu adevărat invizibil ca regizor şi cameraman.

3. Care e regizorul / povestitorul tău preferat?
Dacă m-ai fi întrebat când eram student, aş fi putut să-ţi zic imediat. Îmi place Stanley Kubrick pentru ideile sale vizionare şi Andrei Tarkovski pentru spiritul său. Sunt mulţi alţii, totuşi… Ozu, Herzog, Godard… şi mulţi, mulţi alţii pe care nici măcar n-am cum să-i menţionez aici, pe scurt.

Azi suntem înconjuraţi de tone de filme şi idei, din toate părţile, aş putea spune că sunt interesat în ultima vreme mai cu seamă de filme care au o motivaţie personală, cu note autobiografice, bazate pe o experienţă autentică a regizorului. Foarte adesea astea sunt filme de debut, aşa că îmi plac debuturile :)

4. Trivia / bârfe de culise. Spune-ne ceva amuzant sau neobişnuit, de pe un platou.
Ufff. Ia să vedem. Cred că filmarea cu cancelarul Kohl. Eram programaţi 90 de minute, însă nu ni s-a permis o vizită anterioară pentru a vedea locaţia, pentru curăţenie… pregătire de platou, aşa că am început să curaţ eu pe birou, la locul faptei, contra cronometru… mii de documente…

Aşa că pentru a reuşi să scot ceva dintr-un loc cu feeling haotic, de muzeu de suveniruri, cu mii de lucruşoare adunate din toată cariera lui diplomatică, filmarea a început cu o curăţenie de 60 de minute, iar când să începem… dl. Kohl, relaxat, începuse să ne spună anecdote şi întâmplări din tinereţe. A fost greu, pentru că nu accepta nici repetiţii.

În fine, chestia e că am o amintire de la filmarea asta, pe care o împărtăşesc mai jos cu voi: în căutările prin colţişoarele biroului, încercând să pun platoul în ordine, am făcut această fotografie cu o pereche imensă de sandale Birkenstock, pe care domnul cancelar le purta prin biroul său când era în intimitate. Document istoric, nu?

Sandalele lui Helmuth Kohl, fotografie de Dobri Kerpenisan in biroul cancelarului Kohl.

Sandalele lui Helmuth Kohl, fotografie de Dobri Kerpenisan în biroul cancelarului.

Dar chestia amuzantă de-abia acum începe, mai exact de-a doua zi. Fiind în aeroport, îmi aud strigat numele în boxe, cu rugămintea să mă prezint imediat la biroul de informaţii pentru un telefon. La telefon, producătorul, care mă anunţa că pelicula filmată cu dl Helmuth Kohl e compromisă total, fiind zgâriată pe mijloc de aparatul de developare, de la un capăt la altul.

Vă daţi seama ce perdaf am primit de la bătrânul cancelar, care n-a înţeles niciodată că vina nu era a noastră ci a tehnicii, el nefiind obişnuit cu filmările pe peliculă ci cu camere TV… furios, ne-a făcut în toate felurile, încât mi-aş fi dorit pentru o clipă să mă pot juca aşa cu dumnealui, ca în filmarea asta de mai jos :)

http://youtu.be/y-xlb54fhR8

Dacă v-a plăcut, revenim zilele viitoare cu partea a doua a interviului.


Pentru mai multe informaţii şi o privire mai detaliată, accesează www.kerpenisan.com, unde la capitolul “DIRECTOR” poţi urmări activitatea sa ca regizor – iar la “PHOTOGRAPHY”, temele care îl pasionează ca fotograf.

 

Răspunsuri