Bumbata – Cosmin Bumbuţ şi creativitatea din spatele gratiilor

Invitatul săptămânii

Cosmin Bumbuț este unul dintre acei fotografi renumiți, care, pentru a surprinde momente şi oameni, este în stare să meargă şi la închisoare. Evident, pentru a îi fotografia pe deținuți la ei ,,acasă’’. Adică în bumbata. Bumbata este şi numele ultimului său proiect fotografic despre care vom vorbi în cele ce urmează.

De ce ai ales să faci acest proiect în închisoare? Celelalte medii sunt ,,perimate’’ sau societatea din penitenciar atrage datorită regulilor care nu sunt valabile în lumea ,,liberă’’?

Nu pot spune că eu am ales să fac acest proiect, ci, mai degrabă, că am intrat în această lume întâmplător și că am fost inițial uluit, apoi fascinat de universul la scară mică pe care și l-au construit deținuții în interiorul penitenciarului. Dana Cenușă, pe atunci purtătoare de cuvânt la Administrația Națională a Penitenciarelor, m-a sunat într-o zi să mă întrebe dacă nu vreau să fac fotografii în pușcăriile din România – văzuse albumul meu Transit și se gândise să îmi propună asta. Am spus „da” fără să stau prea mult pe gânduri, apoi am ales Penitenciarul Aiud pe considerente vizuale.

Când am ajuns aici am fost izbit de lumea lor reinventată într-un spațiu atât de mic, de regulile lor interioare, de valorile lor morale care capătă nuanțe de neînțeles pentru cineva de „afară“. În cei patru ani în care am fotografiat la Aiud am încercat să surprind toate aceste lucruri, să îi arăt pe deținuți așa cum sunt ei, fără dramatizări sau exagerări.

Cum erai privit de către deţinuţi în momentele în care le ,,invadai’’ micro-societatea strict ierarhizată?

M-am apropiat destul de repede de deținuți – am luat cu mine o imprimantă și le-am oferit imagini cu ei pe care să le trimită mamelor, iubitelor sau copiilor. În semn de prietenie, am primit două bricege și un cuțit. Dar cel mai mult m-am apropiat de Pricu, un deținut care mi-a scris pe o hârtie un minidicționar de pușcărie și mi-a explicat mai multe lucruri despre viața în detenție din punctul de vedere al celor închiși. Pe el l-am fotografiat când s-a eliberat, am urcat alături de el în limuzina care l-a dus acasă, apoi am băut o cafea cu tatăl său în timp ce el s-a retras într-o cameră cu soția lui.

Cu timpul, ai reuşit să câştigi încrederea deţinuţilor. Te-ai gândit, măcar o clipă, să-ţi faci un tatuaj ,,de închisoare’’, sau să faci un alt gest de a fi, cumva, de partea lor?

Nu.

În care din momentele surprinse de aparatul fotografic, deţinuţii îşi arătau latura creativă?

Am fotografiat viața lor de zi cu zi, i-am fotografiat când mâncau, când mergeau la muncă, când făceau sport sau când mergeau la școală. Unii dintre ei urmau tot felul de ateliere – inclusiv de goblen – încurajate de departamentul de reintegrare socială. Mulți scriau poezii sau țineau jurnale, iar o parte scriau la revista închisorii, „Lumina din întuneric“, care era scrisă de mână și apărea într-un singur exemplar. Am fotografiat multe dintre aceste articole, poezii sau gânduri ale deținuților și, după mai mulți ani în care am încercat să editez aceste poze, am realizat că se leagă perfect cu imaginile mele. Atunci mi-am dat seama că Bumbata (pușcărie, în argoul deținuților), albumul meu cu fotografii din Penitenciarul Aiud, este aproape gata. Am început să lucrez singur la designul cărții și anul acesta, la aproape opt ani după ce am făcut primele poze la Aiud, albumul a fost gata.

03

Ce înseamnă, pentru tine, creativitate după gratii? Cu ce te-au surprins aceşti oameni?

Au fost multe lucruri, scene sau situații care m-au surprins, de la mesajele tatuate pe corp, unele amenințătoare, altele aproape mistice, până la scene de o tandrețe șocantă – deținuți care sufereau de dorul copiilor, iubitelor sau al mamelor sau grupul de la camera 365 care a adoptat un pui de pisică care nu știu cum ajunse acolo. Dar erau acele detalii care te șocau – ciorna unui pușcăriaș semianalfabet care urma clasele primare în penitenciar și scrisese involuntar un fel de poem postmodern în stilul lui Sorin Gherguț, repetitiv și cadențat. „Poate de multe ori/ Poate că scriu neortografic/ Poate că scriu neortografic/ Poate că scriu/ Poate că scriu neorto/ Poate că scriu/ Poate că.“

De ce consideri că aceste creaţii literare ale deţinuţilor ar trebui cunoscute de către ,,cei liberi’’?

Nu știu de ce ar trebui cunoscute, dacă ar trebui cunoscute. Eu am fotografiat lucruri care m-au emoționat sau m-au atins pe mine, fără să îmi pun problema dacă ar trebui sau ce ar trebui să cunoască cei „de afară“. Nu cred că ăsta e rolul unui fotograf, ci al unui sociolog.

Crezi că această carte poate fi doar o altă carte despre închisoare sau doreşti ca cei ce o citesc să înţeleagă că oricine merită o a doua şansă?

Cum spuneam mai sus, nu cred că un fotograf joacă rolul unui ONG. Sau al unui sociolog. Eu am fotografiat o lume care mi s-a părut mie – subiectiv, desigur – fabuloasă prin contrastele, emoțiile și umorul ei. A căuta post factum implicații sociale mi se pare nu doar forțat, ci și nesincer.

Ce părere ai despre crowd-funding şi cum vezi, ca artist, această formă de finanţare a proiectelor artistice? Crezi în ea? Crezi că e o soluţie de viitor? Cum vezi tu fenomenul acum, după prima experienţă de acest fel?

Aveam nevoie de bani ca să finalizez un proiect cu pușcăriași de care mulți eventuali sponsori s-ar feri. Mi s-a părut onest și binevenit să pot vinde direct doritorilor albumul în avans. M-a surprins că am reușit să strâng în 6 zile suma pe care am cerut-o. Cartea se poate cumpăra însă până pe 15 mai cu prețul de acum – după ce îl tipăresc, albumul va fi puțin mai scump. M-aș bucura să strâng mai multe fonduri: asta s-ar traduce printr-o calitate mai bună a hârtiei și a copertei.

Răspunsuri

  • http://www.facebook.com/people/Viorel-Manolevici/100001458754410 Viorel Manolevici

    poezia aia i-ar place si lui gherasim luca hah