Copywriter vs. scriitor. Invitatul saptamanii, Bogdan Dumitrescu (si una, si cealalta).

Invitatul săptămânii

Mircea Cartarescu spune despre [scriitorul] Bogdan Dumitrescu (fost si actual copywriter, director de creatie etc) : „Exista in SMS pagini desavirsite, de o poezie autentica, dincolo de orice teza sau tematica impusa. Ele sint suficiente ca sa valideze un debut literar foarte interesant, intr-o zona in care putini prozatori din noul val s-au incumetat.” Nu mai are rost, asadar, sa-i facem noi o alta prezentare. I-am cerut parerea despre diferentele/asemanarile dintre un copywriter si un scriitor. Mai gasiti info despre el si cartea lui de debut, SMS (pe care trebuie neaparat s-o cititi), AICI. Lectura placuta!

Fulgurații despre copywriteri și scriitori

- scriitor / scrietor

- poet / poiet

- textier / pretextier

- modern, cea mai bine descriptivă comparație ar fi între un intrumentist, chiar genial, chiar Menuhin sau Hendrix, și un compozitor (chiar Anton Șuteu?…).

Există posibilitatea ca instrumentistul să compună sau compozitorul să interpreteze. Mozart cîntă ca la zidul morții. Grigoraș Dinicu, vioristul țigan urechist, compune ”Hora staccato” de mi ți-o cîntă azi aici, mîine-n Focșani și poimîine-n insulele Kurile Isao Tomita.

- postmodern, nu sînt diferențe. Pentru că nu mai există artă majoră care să violeze arte minore. Nu contează că dactilografiezi un SMS sau un roman. Un text numit „În căutarea tîmpului pierdut”, poate avea în titlu o greșeală de țipar (sic!) sau poate fi corect denumită. E tot aia.
Nu importă de scrii discursuri politice pentru PP sau DD, sau te cureți pe degete pe ziduri, de compui bilete de adio pe bani sau pentru prieteni, sau scrii scenarii de filme minimalist românești ori maximalist zoofile. E totuna. Text să fie.

- dar, cum, tot în postmodernitate, totul e text – pînă și liniștea sau foaia albă – ,  dacă punem în abis, prin consecutivitate, e același lucru ȘI dacă scrii / compui / desenezi sau sapi o groapă semnificativă / te spînzuri cu limba atîrnind pe dreapta / îți faci unghiile de la picioare cu ojă verde – PDL. E coincident.

- drumul cel mai uzitat în trecut era cel de la copywriter de advertising la scriitor de literatură. Părea un progres. Cel puțin pentru cei care renunțau pe atunci la cariera din publicitate pentru a se mulțumi cu o celebritate literară. Exemplu (gen): Kurt Vonnegut. A lucrat pe cîmpul muncii creative publicitare după care s-a dedicat scrisului (uite că expresia asta [penibilă, e drept] nu se poate aplica decît acțiunii de a scrie literatură. Cum ar fi să poată fi folosită pentru un pedofil care se apucă să trimită mailuri, pentru un grăjdar care devine specialist în arderea pe pulpe de viței a unor litere sau pentru un tatuator care refuză să mai deseneze, în favoarea mesajelor epi-dermice cu subînțelesuri?…).

Kurt nu s-a mai întors la brainstorminguri și slogane.

- în zile ceva mai recente însă, F. Beigbeder a lucrat în publicitate, apoi a avut succes literar. Dar nu a plecat din arondismentul Sistemului, făcînd chiar publicitate electorală, și nu pentru orișicine, ci chiar pentru comuniști. Măcar Woody Allen – scriitorul, fusese tentat, ceva mai demult, să fie, în plus față de a fi scriitor, „doar” regizor de film. Se schimbă epocile.

- am cunoscut doi copywriteri care s-au apucat de scris. E adevărat, după ce au renunțat la prăfuita literatură, s-au apucat de scris scenarii de film. Am cunoscut doi scriitori care s-au apucat de publicitate. E adevărat, după ce au umplut multe pagini cu variante de slogan, niciuna folosibilă, s-au reîntors la jurnalistică.

- „scriitorii” cred că publicitarii sînt niște „showroom  dummies” în ceafa cărora mîini grăsuțe și transpirate de securiști întorc cheițe care pun în mișcare mecanismele producătoare de bani. „Publicitarii” cred că scriitorii sînt niște bețivi cu haine ponosite pătate de vomă, care proferează fraze ininteligibile din Nichita. Și care îi bagă din cînd în cînd în pizda mamii lor.

- există de fapt un stil literar apropiat de cel existent în mesajele publicitare. Unii autori de texte literare l-au folosit, de cam fiecare dată, ironic, cam așa cum Warhol folosea cutiile de supă ca să se reprezinte singure pe ele însele. Fenomenul a apărut – unde altundeva  – în America post-belică, în care existau premizele crizei care a dus la stilistica aceasta, la forma literaro-publicitară de „comentare” a realității: consumerismul bubuia, advertisingul mitraliind în epocă textele pionierilor acribici Ogilvy, Bernbach & Co. iar între unii junii scriitori apăruse o silă marcată față de moderniștii gongorici sufocanți precum Hemingway.

A fost al doilea pas pe calea “democratizării” literaturii; primul fusese “coborîrea” ei „în stradă” prin apariția realismului.
Astăzi, Internetul a desăvîrșit procesul revoluționar.

Sub presiunea milioanelor de milioane de texte literare de masă, poate, undeva, se naște o nouă modă, o stilistică ultrarafinată și elitistă, care acum devine, prin întoarcerea tablei de șah, elementul revoluționar, destructiv, al atoatepermisivei contemporaneități. Care va dispărea apoi, înlocuit de o nouă democratizare.
Și tot așa.
Și iar așa.

- între scriitorii din Ro. există găști. Între publicitari, la fel. Din nefericire, create pe interesele cele mai reprobabile care pot exista pe lume: banii și politica. Sau politica și banii?

- atenție! Și publicitatea și literatura contemporane sînt și forme cristalizate (bolnav) ale propagandei. Dej și Ceaușescu plăteau foarte bine scriitorii să se îmbete, să nu mănînce căcat. Iar publicitatea românească a născut propaganda politică românească.
Așadar. Atenție! Și literatura și publicitatea sînt domenii foarte supravegheate.
Atenție ce vorbiți, atenție ce scrieți. Nu fiți demenți.

- acum, sincer. În Ro., pe bune,  există puțini copywriteri buni și puțini scriitori buni. Mi-e foarte, foarte greu, chiar mi-e foarte greu să folosesc în această chestiune pluralul. Poate pentru că, om prevăzător, mă gîndesc cu groază la cum aș răspunde la întrebarea pe care mi-ar pune-o cineva:
„Și îmi mai poți spune și mie un alt nume?”…

Orgoliul auctorial, băga-mi-aș.
Dar și realitatea, să mă pupe.

 

 

 

Răspunsuri