Generatia 1 X 2. Scrisoare catre cine-o fi.

Invitatul săptămânii

E greu sa dai, de Paste, peste cineva dispus sa-si rupa de la gura un pic de timp pentru rubrica “Invitatul saptamanii”. Asa incat ne-am autoinvitat la un paharel de reflectie, speram sa faceti asta impreuna cu noi si sa ne dati niste pareri in legatura cu ideile exprimate, poate cam prea pe lung, mai jos. Va multumim.

- – - -

M-am nascut in 1975, la Timisoara. La doar cativa ani de la nasterea mea, imi spune mama, au disparut din magazine bananele si portocalele. M-am dus la scoala la 6 ani, am invatat sa citesc buchisind portretul lui Ceausescu de la gradinita, iar furia lipsurilor si a turnatului din anii ’80 mi-a umplut copilaria de valori simple, perene intre Carpati si Marea Neagra: duplicitate, secretomanie, egoismul fudul al celor mai din fata la coada la oua, idei precum cea ca munca nu foloseste prea tare, important e sa te descurci.

La liceu, am prins primul si ultimul an scolar de tranzitie de la vechiul sistem la cel nou, rezultatul fiind ca am dat o admitere infernala (treapta I adica, pentru cei mai tineri, nu e prima in sus, dupa ce-ai apasat pe ambreiaj, ci un fel de examen cam al dracului de intrat la liceu), apoi una cu miza (treapta II – pentru aceiasi, unul la fel de al dracului de continuat liceul, intre a zecea si a un’spea) apoi, la terminarea liceului, si un bacalaureat dificil, primul an cu 5 materii.

Am inceput liceul in uniforma si l-am terminat in blugi “Piramide” (sau Pyramide?). Undeva pe parcurs am aflat ca tot copil de colonel de securitate era bine sa fii si dupa Revolutie si ca dreptatea nu e chiar asa, un lucru lesne de castigat in democratie, ca trebuie sa ai timp si bani de avocati si ca, in general, nu se stie niciodata.

La facultate (Jurnalism am terminat, in caz ca) am fost 2 ani, dupa care nu m-am mai dus decat la seminarii si examene. Era prea simplu, n-aveai mare lucru de invatat si, oricum, cu mici exceptii, prea putina lume cauta sa afle cat de pasionat esti de Brancusi, Cioran sau etica presei, ci daca stiai pe de rost diverse chestii nefolositoare ulterior. Fara cuvinte, fara detalii (multumesc numitului Augustin pentru acest tic verbal).

Dupa ce am fost translator pentru Liga Internationala pentru Protectia Cailor, traducator de texte juridice, povestas pentru o revista pentru femei (da, din aceea cu “Cazuri adevarate”), am ajuns, oarecum fara tinta, in publicitate. Prima ocupatie in care mi se cerea ce visam dintotdeauna, sa-mi folosesc mintea in moduri cat mai tampite si dorinta de-a picta blocuri.

La petreceri, eram mereu cu baieti si fete mai mari decat mine. In diverse activitati intelectuale, gen reviste protestatare sau organizarea StudentFest, la fel. Cand am devenit antreprenor, m-am asociat cu baieti mai mari decat mine. Primii nostri angajati erau mai in varsta decat noi.

Ca om de creatie, am cautat mereu oameni curiosi, de cele mai multe ori i-am gasit mai tineri. In agentia “de dinainte”, ca director de creatie, am dat mereu, in cautare de entuziasm, de unii mai mici ca varsta. Unii sunt astazi oameni importanti, care la randul lor au crescut deja (pare-se) o generatie de copywriteri si art directori.

Sub aspect tehnic, profesional, eu apartin de generatia celor un pic mai mari decat mine: Dorian, Serban, Bogdan, Adrian, Liviu. Ca “om de afaceri”, oamenii din jurul meu sunt si mai inaintati in varsta, unii chiar cu 20-30 de ani. Serban Alexandrescu spune aici lucruri interesante, de pe o pozitie a omului si antreprenorului care a tot dat, primind la schimb prea putin. M-am intrebat serios cu cine s-ar putea face greva asta. Inca ma intreb.

Pe net si in social media, cei cu care ma inteleg sunt mai mici. Cu mici exceptii, cei de varsta mea nu par abordabili. Poate e si vina mea, sunt genul ala dubios cu cont de GMail, nu de Yahoo!, dar care foloseste Skype, nu mess.

Cat despre publicitate, cei de varsta mea par a suferi de un sindrom de abandon. O cercetare personala arata ca in ultimii 4 ani, 2 din 3 oameni din generatia mea sunt dezamagiti de ce se intampla, tot mai greu de multumit si cauta sa faca altele pentru a gasi provocari. Sau sa plece din tara. Uneori mi se pare ca e lasitate. Alteori le dau dreptate: multi au deja copii, iar luminita de la capatul tunelului se comporta ca o lumanare din aceea haioasa, de aniversare, pe care o tot stingi si se aprinde la loc – numai ca pe invers.

Ce vreau sa spun, de fapt?

Vreau sa spun ca fac parte dintr-o generatie incerta, in aparenta criza de identitate, de oameni care au crescut pe spezele lor, furand in stanga si in dreapta ce era de stiut, de la cunostinte la bagaj moral. O generatie care de foarte devreme in viata a aflat ca e o “generatie de sacrificiu” si care, la modul concret, face in fiecare zi sacrificii pe altarul natiunii.

Social, eu nu par sa apartin de nicio generatie.

Politic, nici atat.

Dar ca totusi, uitandu-ma la recenta Piata a Universitatii, am tras cateva concluzii: ca n-au fost nicio clipa 1000 de romani acolo, ci 40 de grupuri de cate 25. Insa dincolo de concluzii discutabile si o contabilitate a dezbinarii romanilor, am mai observat ceva. Ca generatia mea, impartita intre grupuri de interese, dusa in sus de nevoia de modele si dusa in jos de nevoia de energie, a intrat in adolescenta politica. A descoperit, Oedipian, ca daca il impinge pe tata mai tare, el se clatina.

Voi, dragi copii, dati vreun pronostic legat de afirmarea, sansele de reusita si/sau maturizarea acestei generatii? Vin alegerile… credeti c-ar trebui sa ne trezim? Sau sa mai dormim un pic, pana mai crestem? Sau sa ne vedem de treaba, sa ne platim in continuare taxele, sa stam linistiti ca se rezolva? Daca intram pe teren, in ce fel sa intram? Rezerve? Titulari? Suntem in stare sa scoatem macar un egal?

Deci… ce fel de generatie suntem, dupa parerea voastra?

De 1, X sau 2?

 

Răspunsuri

  • http://www.facebook.com/alina.floroi Alina Floroi

    stay fresh, stay relevant!

  • augustin radu

    Eu simt ca am trait cea mai tare copilarie din univers, copilarie care nu vrea sa plece si sa ii faca loc adultului crescator de copii si al sotului devotat. Sunt generatia incerta, omul care alearga dupa iubiri, mereu altele, mereu pline de cusururi si carora le lipseste acel ceva. Si nu doar iubiri de femei cu sani pufosi si ochi in care sa te pierzi in diminetile de sambata sau lunimaritimiercurijoivineriduminica, ci iubiri de locuri si de ganduri, de vise si de idealuri, de zmeie si de ape involburate. Sunt incert pentru ca o parte din mine a ramas in lumea de dincolo, in lumea in care mamele isi lasau copii sa se bata cu bulgari pana se udau pana la chiloti, o lume in care barbatii ofereau flori presate fetelor si nu linkuri catre pisici sau lanuri cu maci, lumea in care prezentul era singura placere vinovata a vietii, lumea in care visele ne ofereau o perspectiva atat de sumbra asupra viitorului incat singura sansa catre fericire era sa ne bucuram la maxim de putinul infinit de mult pe care il aveam.

    Sunt nehotarat pentru ca dintr-o lume in care nu prea aveam optiuni, in care existau adidasi chinezesti, rigla de 3 lei si penarul seagull am aterizat in universul postasasinatceausist in care totul e despre decizii. Toti ne bombardeaza cu miliarde de cuvinte care urmaresc un singur lucru, sa ne suceasca, sa ne schimbe decizia, sa consumam detergentul ala si nu cel obisnuit, sa votam cu PLM si nu cu MISERUPE, sa dam pe canalul x unde doar azi VEZI AICI nimic. 

     Iar nehotararea ne e alimentata de multitudinea de optiuni, putem face un infinit de lucruri cu vietile noastre insa de unde sa incepem? care directie e buna? care drum e mai usor si mai scurt? Pentru ca in tot bombardamentul asta informational nimeni nu vrea sa ne ofere de fapt ceva ci doar incearca sa obtina ceva de la noi, sa ne fure timpul si implicit banii primiti in urma prostitutiei in care ne scoatem la produs zilnic rasariturile de soare ratate in metrou in drum spre munca sau diminetile lenese alaturi de bruneta cu ochii de foc ce-ti  mormaie-n ureche ca nu vrea sa se mai trezeasca. Ziarele nu ne mai informeaza ci manipuleaza, revistele nu sunt pagini cu informatie in care sunt inserate reclame ci reclame printre care, prin bunavointa editorului, mai sunt inserate din cand in cand informatii utile dar scrise cu font mare si labartat sa para mai mult cat sa umple pagina. Totul e perisabil, nu mai reparam frigiderul pentru ca unul nou e mai convenabil decat inlocuierea piesei defecte, nu mai raparam o iubire beteaga pentru ca e mai ieftin sa cucerim o noua partenera doritoare de dragoste si tandreturi luate cu copy paste din filmele de holywoodiene. 
    Paradoxul e ca cu cat ai mai multe optiuni cu atat mai putine sunt viabile pentru ca isi dilueaza valoarea. Iar eu simt ca traiesc vremuri in care informatia e cel mai traficat bun de pe planeta dar, paradoxal, nu ne face mai destepti ci mai limitati. Ne limiteaza creativitatea, ne insiruieste in plutoane de ganditori standard, de 9gag-isti si wikipediisti, din ce in ce mai rar apare o minte out of box in conditiile in care cu totii ne dorim sa fim in box. 

    Nu am directie pentru ca m-am format mental asa, tata asculta europa libera si ne teroriza sa nu cumva sa suflam o vorba cuiva, la scoala unele profesoare ne trageau de limba sa afle ce mai vorbesc ai nostri de rau despre minunata epoca de aur, mi-am dorit sa zbor dar ai mei mi-au spus ca nu voi zbura niciodata in viata asta pentru ca doar “cei de sus, de la partid” zboara, visam sa calatoresc cu motocicleta prin lume insa ai mei mi-au spus ca daca mai suflu o vorba despre dorintele mele anticomuniste o sa infundam cu totii puscaria. Asa ca m-am instruit atunci sa ma bucur de clipa, sa fac oamenii sa rada, rasul fiind singurul lucru, alaturi de dragoste, pe care comunistii nu au reusit sa il inregimenteze, mi-am spalat creierul pana am reusit sa ii inoculez cuvantul viitor.

    Acum traiesc in viitorul copilariei mele si nimic nu e cum credeam ca o sa fie, odata cu  evadarea din comunism am pierdut secretul trairii clipei, sunt inconjurat de superficialitate sau poate doar eu o vad asa, privesc cu o lacrima in colt de ochi cum moare usor romantismul iar floarea lasata in banca devine desueta in fata unui like pe facebook. Oamenii nu mai viseaza actiuni ci obiecte, confortul e noua libertate, sentimentele sunt luate in deradere in era nonsalantei si a francului vulgar. Sunt confuz ca un provincial dintr-un sat fara electricitate venit la bucuresti la mall, asist cum ne distrugem natura, cultura, oamenii, visele si amintirile si nu-mi gasesc directia in maldarul de optiuni. Sunt prea batran sa ma prefac nepasator in fata indolentei si a lipsei de profesionalism si calitate, sunt prea tanar sa ma complac si doar sa critic neputincios, dar mai tot timpul sunt confuz in fata actiunilor pe care ar trebui sa le intreprind pentru ca, asemenea unui pui de leu crescut la zoo si eliberat in salbaticie, nu stiu sa vanez, nu vreau sa vanez si oricum nu ii vad rostul vanatorii. 

    Sunt generatia care si-a vazut abandonate tevile cu cornete in favoarea jocurilor pe HC si Cip 03, care a aruncat casetele cu jocuri Sinclair Spectrum pentru ca au aparut pcurile cu 16 mg de ram si hdd de 128 mega la incredibila viteza de 33 mhz. Apoi totul a zburat cu gandul si ca vantul si acum avem tablete si smartphoneuri. Si culmea, mi-e dor de cornete. Si ma simt un ciumat cand in jurul meu nimeni nu vrea sa ne jucam cu cornete, nimeni nu mai vrea sa  jucam castelul sau cartonase ori peretelul, nimeni nu vrea sa tragem iar cu prastia. Insa niciun adult care imi critica sau imi ironizeaza infantilismul actiunilor nostalgice nu are  nicio problema sa traga cu prastia cu niste pasari idioate in niste porci pe ecranul unui telefon idiot.

    Ma simt fara directie, uneori imi imaginez ca sunt un vas fara timona care pluteste in deriva, nu imi gasesc locul in lumea asta moderna si plina de tentatii bine marketate, cea mai mare parte din mine, cea mai frumoasa si inocenta a ramas undeva in 89, captiva in universul in care o banana declansa un curcubeu de senzatii papilelor gustative, in care indragostitii se tineau de mana pe banci in parcuri si nu se benoclau  in telefoanele mobile ca niste molii atrase de lumina neonului, in care blugii se cumparau “pe potrivite” si nu  cu proba, de la tiganii de pe lipscani, in care un profiterol  era tot ce iti poti dori de la o iesire in oras cu fata iubita,mi-e dor de universul in care sufletele imbracau corpuri si nu hainele.

    Sunt un nostalgic care nu isi gaseste locul in lume, sunt un pasager clandestin pe vaporul civilizatiei, ma hranesc cu amintiri, zmeie, poze pe film si versuri scrise pe furis pe servetele si refuz cat pot de mult sa apartin unei lumi in care totul urmareste intr-un final un singur lucru, sa fiu facut sa cumpar un serviciu, un bun, o ideologie sau un vis.

    Si simt ca am chiulit la cursul de alegeri in viata, pe taramul celalalt  nu eram educati sa facem alegeri pentru ca partidul le facea pentru noi iar parintii erau prea fricosi ca sa ne incurajeze liberul arbitru. Asa ca mai toate meciurile cu viata erau blaturi in care catiga partidul si poporul, apoi  m-am trezit dintr-odata strain intr-o tara a carei limba nu o cunoasteam, limba democratiei originale. Acum simt ca sunt demagnetizat, pendulez intre idei, vise, planuri de viitor, locuri si ganduri, oameni si jucarii. Pentru ca sunt un bicefal in care un cap e captiv in comunismul simplu si cu reguli stricte si celalalt  e captiv in haosul modernismului fortat in care totul e despre consum, despre “vreti sa va fac meniul mare pentru doar un leu?”, in care oamenii se plang de zapada, se plang de ploaie si de soare la egalitate cu plangerile legate de noul timeline al fecebook sau de schimbarea interfetei lui google reader. 

    Eu? Sunt doar un simplu baiat de la tara care alearga zambind prin viata tinand de sfoara un zmeu, cand ma intreb “cine sunt eu” privesc in stanga si in drepta in speranta ca am de la cine copia raspunsul care insa e unul singur, sunt  un om fara directie dar simt din ce in ce mai tare ca tocmai asta e directia mea in viata….

  • http://www.facebook.com/dragos.gavrilescu Dragos Gavrilescu

    una cam ca poli draga sorin. cam ca poli. asteapta sa vada daca o primeste nashul in b. cam asa. 

  • Marian

    Suntem generatia care invata capitalismul, iar asta vine cu bune si cu rele. Au mai fost astfel de generatii si inainte de comunism, dar de data asta noi trebuie sa luam in calcul si globalizarea. Deci nu e asa simplu ca 1 x 2..

  • Mihaela

    generatia “sotron “, as zice. Iti astepti randul la coada. Arunci cu piatra si speri sa cada bine. Sari dupa ea intr-un picior. Incerci sa iti pastrezi echilibrul si sa nu incalci liniile…

  • maria

    Eu, la cei 22 ani ai mei, sunt convinsă că generația mea poate schimba multe. Cred doar că trebuie ca fiecare dintre noi să găsească răspunsul la întrebarea ”ce mi-ar plăcea să se schimbe în țara asta” și, în funcție de aptitudinile/hobbyurile/ obsesiile fiecăruia, să înceapă, chiar prin pași mici, să miște ceva.  Suntem generația care are nevoie să stea într-un anturaj de oameni cu aceleași obsesii, suntem generația care are nevoie de mentori cât mai mulți și mai pasionați de ceea ce fac, pentru că generația părinților noștri e obsedată doar ca noi să avem un job cu carte de muncă la un birou și să curgă vechimea. Pentru că generația părinților noștri nu înțelege internshipurile sau voluntariatul doar de dragul unui colectiv sau al unei idei. Suntem o generație frumoasă, agitată, cu idei bune, dar care se lasă bătuți prea repede uneori. Suntem comozi. Dar ne luptăm de multe ori pentru ce vrem. Fie că vorbim de o pereche de blugi sau de un job.

  • Pingback: 9 link-uri pe săptămână [#1] - BTO | PR BLOG