Un fel de brand extension sau cum a scris Nick Hornby versuri tari pentru niste cantece slabute

Branding

Nu e ceva complet nou sa auzi de Nick Hornby si muzica in aceeasi propozitie . Al sau ‘High Fidelity’, pe langa faptul ca a fost adaptat pentru marele ecran in 2000 a devenit si musical pe Broadway si e probabil una dintre cartile care suprind cel mai bine felul in care muzica ne insoteste zilele, psihozele si fericirile. Mai mult, in 2002 am primit de la Hornby cartea de eseuri “31 songs”, despre cantecele lui preferate si “rezonanta lor emotionala”.

In 2010 a mers si mai departe si a semnat impreuna cu Ben Folds (of the Ben Folds 5) un album numit “Lonely Avenue”.  Hornby s-a ocupat de versuri, dl. Folds de muzica, si pentru ca s-a respectat diviziunea muncii a iesit un produs frumos si interesant – vreo 11 cantece despre care, de la prima auditie, iti dai seama ca “au poveste”. E o naratiune muzicala, si e o naratiune Hornby – putin ironica, putin delicata, putin melodramatica si foarte foarte umana. Singura problema cu acest exercitiu de brand-extension (daca vreti, si pentru ca suntem pe Fishington Post si nu pe nme.com) este ca daca asociezi un produs foarte bun (Hornby) unei nise doar bunicica (in acest caz, muzica lui Ben Folds), nisa este acaparata si ramane in umbra. Nu avem aici un album exceptional al lui Ben Folds cu Nick Hornby, ci niste cantece cu versuri foarte tari scrise de Nick Hornby.

Sigur ca parteneriatul a avut ratiunea lui, si ca in multe cazuri prietenia a stat la baza colaborarii, dar nu pot sa nu ma intreb ce ar fi iesit daca Hornby ar fi scris albumul asta cu Dave Matthews, The Divine Comedy, Eeels sau….nu stiu…ziceti si voi.

Răspunsuri