David Griner a ridicat pe The Social Path o problema care ne intereseaza si pe noi si despre care am tot discutat in ultimele zile, de cand Google a lansat langa casuta de cautare o tastatura: va mai folosi generatia tanara vreodata tastatura?
De scrisul de mana nu mai vorbim de cativa ani. Ne-am resemnat la gandul ca ai nostri copii si nepoti nu vor folosi niciodata stilouri Fountain Pen chinezesti sau sugative si nu se vor pata cu cerneala Pelikan. Dar cum, sa nu mai foloseasca nici tastatura? Adica sa nu mai scrie? Ba da, mamaie, dar pe touchscreen-uri. Pui mana pe ecran si apare cuvantul.
Astazi “tastam” asa pe telefoane si display-uri smart (iPhone, iPad mai nou). Ne lipsim de tastatura clasica si in jocuri video, unde folosim doar un controller. Google ne indeparteaza si el de tastat, ghicind cautarea dupa primele 2 caractere, iar noi trebuie sa dam doar un “enter”. Au mai aparut si inventii de tipul Swype, finger-tracing text. Si cine stie cate astfel de modalitati de a inlocui tastatura fizica mai exista sau sunt in curs de aparitie.
Si atunci, sa nu ne mai minunam cand copii de 2 ani stiu sa navigheze pe cate un touchscreen de iPhone inainte sa stie sa citeasca sau sa scrie.
Ca in orice chestiune, avem si pentru tastaturile touchscreen pro si contra.
Pro ar fi faptul ca sunt mai mici si mai subtiri, deci economisesti spatiu. Poti sa le imbunatatesti constant mult mai simplu, cu un update de software. Iti permit sa schimbi limba mai usor si te ajuta sa faci traduceri instant. Si mai sunt si touchscreenuri foarte smechere, cum ar fi cele de la iPhone, care prevad ce litere vrei sa tastezi si te ajuta sa le selectezi mai rapid.
Contra ar fi lipsa unui feedback tactil. Cand apesi un buton, ai certitudinea actului si astepti un raspuns. La touchscreen-uri, mai ales daca nu folosesti cele mai profi aparitii, ori astepti, astepti, astepti, ori te trezesti cu o litera triplata. Si tot contra mai e si faptul ca nu poti sa tastezi fara sa te uiti. In cazul tastaturii clasice, simti butoanele, iar ochii se pot concentra pe altceva. Insa un touchscreen iti solicita si simtul si vazul in acelasi timp.
Oameni mai priceputi in ale tehnologiei isi dau cu parerea intr-un articol aici.
Intre timp, in spatiul economisit de touchscreen-uri putem depozita caiete tip 1 si tip 2, nostalgiile trebuie hranite si ele din cand in cand.
Il cheama Jonathan Ive si, pe langa macurile albe, translucide, mai e responsabil si de primul imac, de ipod, dar si de i-phone – poate cele mai cu impact inovatii in design din ultimii 20 de ani.
E britanic, baiat de bun simt si e considerat de multi cel mai important om de la Apple dupa Jobs.
Unul dintre cele mai interesante obiecte ale anului e un telefon din polimer, pe care-l propune – AICI – Kyocera. Designer, Susan McKinney. Particularitatea lui – functioneaza cu energie cinetica: cu cat il agiti mai tare, cu atat e mai incarcat.
MAVs – Micro Air Vehicles, o noua dovada ca Humanologia e un subiect foarte actual. Mai jos, un filmulet de prezentare Air Force, din care veti observa ca locul robotului s-a mutat, deja, din bucatarie. Oricum, pregatiti-va sa faceti cadou GPS-ul bunicii, pt ca e cam invechit.
Si mai jos, cateva alte vehicule fara pilot la bord.
Sa luam, de exemplu, aparatele foto digitale. Domnii de la Stanford pun punctul pe “i”-ul de la consumatori. O fi bine ce fac? O fi rau? O sa ma pierd in poza sau in functii si setari?
Avem mintile atat de ocupate cu butoane, puncte de focus, pixeli si megapixeli, senzori si iso-uri, plusuri si minusuri, umbre, culori si lumini, incat aproape ca uitam ce e aia o poza. Ca sa nu mai zic de ce urmeaza dupa ce ajunge in computer. Despre faptul ca ochiul nu mai e liber, iar intre realitate si el intervine un device, nici nu mai pomenesc. Poate ca nativii americani vroiau sa spuna altceva cu “furatul sufletului”. Amintirile sunt doar pozele. Imi amintesc apusul din poza, dar nu imi amintesc mirosul si vantul si pescarusul si zgomotul valurilor. Poate ca aparatul fura sufletul celui care il foloseste.
Si de aici, nevoi. Majoritatea create artificial. Uneori ne apropiem atat de mult de “incandescenta tehnologica”, incat ne topim placerile fara sa ne dam seama. Nu mai facem poze. Facem aparate. Nu mai facem o plimbare pana intr-un loc nou, ne luam un obiectiv. Nu mai ne ajung 10 megapixeli, vrem 15 (de parca ne facem postere din toate pozele).
Va dati seama ca exagerez (poate un pic mai mult decat e cazul). Pana la urma, e vorba tot de masura si echilibru. Iar aici suntem atat de slabi.
O suma de oameni buni si foarte buni, toti cu experienta de creatie, PR, strategie si
project management, cu care puteti comunica liber aici sau la
aquarium@friendsadvertising.ro
